ANALIZĂ. Când salariile o iau înaintea productivității

(Autor: Sorin Dinu, cercetător)

Costul unitar al forței de muncă este un indicator esențial pentru o economie care vrea să se integreze cât mai mult în lanțurile de valoare internaționale și să acopere o parte cât mai mare din cererea internă.

Din nefericire, în dezbaterea publică internă și în procesul de luare a deciziilor privind intervenția statului pe piața muncii, indicatorul menționat este eliminat de conceptul de „trai decent“, promovat ca instrument pentru reducerea sărăciei și inegalității prin instrumente fundamentate prin metodologii discutabile din punct de vedere economic și statistic, cum este cea a „coșului minim pentru trai decent“.

Transpunerea în legislația națională a prevederilor Directivei UE 2022/2041 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană a întărit, într-un fel, tabăra avocaților creșterii salariilor nominale până la niveluri care teoretic ar asigura traiul decent, reducerea sărăciei și inegalităților într-o manieră care aduce mai degrabă aminte de politica fostului regim comunist care avea drept obiectiv reducerea decalajului dintre salariile maxime și minime în raport de 5:1 și în final egalizarea acestora.

Pentru o economie care are nevoie disperată de investiții și creștere, ocolirea în decizie a costului unitar al forței muncă (care include costurile complete ale companiilor cu forța de muncă, nu numai salariile), rezultatul nu poate fi decât invers celui promovat și promis de avocații creșterii salariilor la nivel european, dincolo de ceea ce arată indicatorii de productivitate.

Decalaje regionale și decalaje de productivitate

În România, productivitatea nominală a muncii este la 44% din media europeană, față de aproximativ 20%, cât era la momentul aderării la Uniunea Europeană, ceea ce corespunde unei creșteri a productivității reale a muncii de 72,3% față de anul 2006.

În plus, din perspectivă regională, există mari decalaje privind productivitatea nominală a muncii. Astfel, dacă în regiunea București-Ilfov acest indicator este de 84% din media europeană, în regiunea Nord-Est acesta este de numai 25% din media europeană. În aceste condiții, a vorbi de salariu minim european este un nonsens din punct de vedere economic.

Graficul 1 pune în evidență creșterea salariului minim în România în perioada 2007-2024, primul semestru, luând în considerare impactul creșterii prețurilor și a ratei de schimb, comparativ cu evoluția productivității muncii în termeni reali (ajustată la indicele prețurilor).

Una din concluziile relevate de grafic este că, deși salariul minim nominal a crescut de 10 ori față de anul 2006, în termeni reali (se ia în calcul puterea de cumpărare) a crescut de numai 7 ori.

De asemenea, se observă creșterea decalajului dintre puterea de cumpărare a salariului minim și valoarea sa nominală, odată cu intensificarea ritmului de majorare a acestuia pe criterii fără valoare economică.

Creșterea salariului minim majorează toate costurile cu forța de muncă

Graficul 2 arată cum se transferă creșterea salariului minim în majorarea costului unitar al forței de muncă, respectiv cu cât crește în termeni procentuali costul unitar nominal al forței de muncă, raportat la un procent de majorare a salariului minim nominal.

Linia roșie din graficul menționat anterior relevă majorarea ratei de transfer al creșterii salariului în creșterea costului unitar al forței de muncă.

Dacă în perioada 2007-2015 la fiecare procent de majorare a salariului minim se adaugă 0,16% la costul unitar al forței de muncă, în ultimii patru ani ai perioadei considerate la fiecare procent de majorare a salariului minim se adaugă 0,4% în cazul costului unitar.

Concluzia este că în viitor orice majorare suplimentară a salariului minim nominal va conduce la creșterea costului unitar nominal al forței de muncă, fără a contribui semnificativ la creșterea puterii de cumpărare a acestuia, ci doar pentru a săpa la temelia competitivității interne și externe a economiei românești, în contextul stabilității cursului de schimb leu-euro.

Impactul creșterii salariilor asupra competitivității economiei pe baza costului unitar al forței de muncă este arătat de graficul care compară evoluția costului unitar al forței de muncă în termeni nominali, reali și ajustat pentru a integra evoluția în raport cu rata de schimb leu-euro cu evoluția productivității muncii reale.

Graficul pune în evidență perioada 2007-2015, în care, pe de o parte, costul unitar nominal al forței de muncă este relativ corelat cu productivitatea muncii, iar pe de altă parte, costul unitar ajustat la rata de schimb susține competitivitatea economiei românești, având chiar o rezervă de majorare a costului unitar denominat în euro raportat la productivitate.

Perioada menționată corespunde procesului de consolidare fiscală și reforme prin a care a trecut România cu ajutorul și sub supravegherea Comisiei Europene și a instituțiilor financiare internaționale pentru a elimina efectele crizei economice și financiare din 2008-2009.

După anul 2015, ritmul de creștere al costului unitar nominal al forței de muncă (lei) se intensifică, majorându-se accelerat diferența de rate de creștere a acestui indicator față de productivitatea reală a muncii.

Cu toate acestea, în termeni reali, costul unitar al muncii este sub productivitatea reală a muncii datorită impactului inflației, al creșterii prețurilor de consum, asupra puterii de cumpărare reale, evidențiind din nou că orice creștere nominală a salariilor nu conduce la o îmbunătățire reală a situației angajaților în lipsa stabilității prețurilor.

Majorările salariale au stimulat inflația

Pe lângă alți factori care au stimulat inflația (cum ar fi prețurile energiei), majorarea salariilor, mai ales din sectorul public, a generat inflație bazată pe costuri.

Creșterea costului unitar al forței de muncă denominat în lei, în condițiile unui curs de schimb leu-euro relativ stabil, a avut ca rezultat majorarea costurilor interne denominate în euro, favorizând astfel importurile și punând presiune pe companiile care exportă.

Utilizarea cursului de schimb ca ancoră în lupta cu inflația generează efecte adverse pe termen lung. Creșterea costului unitar al forței de muncă este alimentată, pe lângă majorarea exagerată a salariului minim, de creșterea salariilor din sectorul public, care practic au acționat ca o locomotivă pentru creșterea salariilor din sectorul privat, pe fondul existenței unui deficit de forță de muncă calificată.

Răspunsul adecvat la creșterea costurilor cu forța de muncă este majorarea intensității capitalului investit în procesele de producție. Condiția pentru a se face acest lucru este un mediu predictibil din punct de vedere fiscal și legislativ, coroborat cu o reducere a dobânzilor ca urmare a reducerii inflației şi a nevoii statului de resurse financiare în vederea finanțării deficitelor cronice.

În viitor, în condițiile menținerii neschimbate a politicilor publice salariale, costul cu forța de muncă va crește, având ca rezultat probabil închiderea de afaceri, delocalizarea acestora și pierderi de locuri de muncă.

sursa foto: pixabay.com