Ambuteiaje în cosmos: Cum vor autoritățile aerospațiale să rezolve traficul de pe orbita Pământului

În cursa pentru comercializarea spațiu­lui, prima evidență s-a conturat deja – traficul începe să se cam întețească pe orbita joasă a Pământului. Și cum în spațiu este mai dificil să amplasezi semafoare care să țină lucrurile sub control, o companie din California are soluția pentru a evita coliziuni în lanț.

Acest articol a apărut în numărul 41 (28 mai – 10 iunie) al revistei NewMoney

Pe măsură ce spațiul tinde să devină tot mai accesibil din punct de vedere financiar, companii private sau entități din zona academică și miliară, cu toții au ochii ațintiți pe cer. Nu este încă limpede cum vor coexista toate noile gadgeturi orbitale ce urmează să fie lansate și care vor survola planeta cu aproape 27.000 de km pe oră printre tonele de deșeuri rămase de la aventurile spațiale anterioare.

Aerospace Corp., un centru federal de cercetare, are o soluție pentru a decongestiona traficul orbital. Atașarea unui trans­ponder GPS pe fiecare vehicul lansat, pentru a putea fi urmărit, identificat și mo­ni­torizat permanent, chiar și când satelitul încetează să mai funcționeze.

Populare în in­dustriile aeriană și mari­timă, transponde­rele nu au fost folosite pe scară largă până acum. În prezent, localizarea sa­teliților se face în mare parte prin sis­teme de radar de la sol și prin teles­coa­pe optice de locali­zare.

INVADAREA SPAȚIULUI. De la începutul așa-numitei Ere Spațiale, omenirea a lansat aproape 7.500 de sateliți, dintre care peste 1.500 sunt încă funcționali. Este marginal dacă ne gândim la cele peste 20.000 de vehicule spațiale noi pe care companii precum Planet Labs Inc., OneWeb, LeoSat En­terprises sau SpaceX, ultima fiind con­tro­lată de Elon Musk au în plan să le lanseze.

Sateliții stricați ard adesea în atmosfera Pământului, în timp ce navele mai mari sfârșesc într-o zonă îndepărtată din Pacificul de Sud. Altele sunt propulsate în spa­țiu, într-un soi de cimitir spa­țial, departe de sateliții funcționali.

Cu toate acestea, în multe cazuri, vehiculele scoase din uz sau bucăți din ele devin practic epave hipersonice, ame­nin­țând ceilalți sateliți pe care îi pot distruge instantaneu în caz de coliziune. Dacă punem la socoteală și bucăți din navele care au explodat sau părți care s-au dezintegrat, riscul ca o navă spațială care ajunge să coste câteva milioane de dolari bune să fie distrusă crește și mai mult. Iar orice nouă coliziune nu înseamnă altceva decât noi și noi deșeuri spațiale, tocmai de aceea unii iau în calcul punerea la punct a unui plan menit să facă puțină curățenie pe orbita joasă a Terrei.

În prezent, operatorii de sateliți sunt ne­voiți să gestioneze aceste posibile dezastre lunar sau o dată la două luni. „Curând însă vor deveni rutină zilnică“, este de pă­rere Andrew Abraham, cercetător senior și ingi­ner în cadrul Aerospace.

Centrul american pentru operațiuni spa­țiale comune localizează circa 22.000 de obiecte pe orbită. Agenția a lansat peste 1,2 milioane de alerte de coliziune în 2016, potrivit informațiilor furnizate de Cecil Haney, amiral în retragere și fost director al Centrului de comandă strategică al SUA. Operatorii au reușit să facă 148 de manevre de evitare. În general, avertismentele sunt date cu cinci până la șapte zile înainte de posibila coliziune, mai spune Haney.

O SOLUȚIE. Problema e că operatorii nu vor să-și mute sateliții pe baza unor alerte care nu se confirmă, dat fiind că dispun de o cantitate limitată de combustibil la bord, explică același Haney. Legat de gestionarea obiectelor din spațiu, actuale și viitoare, Haney atrage atenția – în mod clar este ceva ce trebuie rezolvat și încă repede.

Transponderul, incluzând un modul GPS și un radiotransmițător, are dimensiunea unui pachet de cărți de joc, explică Abraham. Ideea celor de la Aerospace este de a dispune mereu de locația exactă a unei nave, permițând astfel celor care o moni­to­rizează să-i reducă poziția la câteva zeci de metri. Sistemul ar avea trei moduri – normal, împins (când sateliții se repozițio­nează singuri) și epavă. Ultimul mod va fi o setare cu consum minimal de energie (alimentată de o mică celulă solară) care va livra informații mai rar, dar timp de 40 de ani.

Acest gen de dispozitive implică însă costuri suplimentare și nu rezolvă problemele care sunt acum pe orbită. În plus, nu e clar cine va coordona toate informațiile pe care le vor înmagazina și livra. O agenție guver­na­mentală, un consorțiu industrial, un ONG sau o companie privată nouă? Poate monitori voluntari de sateliți care vor urca datele pe un site public? Cei de la Aerospace văd avantaje și inconveniente deo­potrivă, dar remarcă faptul că – luând ca re­per industria maritimă – crearea unui or­ganism internațional ar fi poate cea mai bună alegere. De departe, câștigurile ar depăși cheltuielile, în special dacă localizarea prin GPS poate conduce la o minimizare a manevrelor orbitale și extinderea ciclului de viață al sateliților. O ciocnire catastrofală cum a fost cea din februarie 2009 între un satelit de comunicații american cu un satelit rusesc ieșit din uz este un dezastru nu doar pentru compania impli­cată, ci și pentru operatorii altor sateliți. Noile deșeuri generate de coliziune cresc nesiguranța în spațiu și necesitatea ca anu­miți operatori să-și mute navele de pe tra­iectoria respectivelor deșeuri. Uneori, este nevoie de intervenții extrem de rapide. Accidentul din 2009 și distrugerea contro­lată a unui satelit meto chinezesc în 2007 au generat mai bine de o treime din cantitatea de deșeuri de pe orbita joasă a Pă­mântului, potrivit unor cifre ale NASA din 2011.

Gravitația, o altă problemă pe lângă de­șeuri, de care se lovesc azi operatorii ar putea fi rezolvată prin dispozitivele de localizare. În funcție de masa, dimensiunile, forma, orientarea și tipul de orbită, sateliții pot, încet-încet, ajunge unde nu ar trebui. În decurs de câteva zile, poziția unui satelit se poate schimba cu zeci de kilometri, ceea ce îl face apoi dificil de localizat.

În primele decenii ale Erei Spațiale, oamenii au avut o abordare de genul: spațiul este prea mare ca vreun accident (ciocnire) să fie posibilă sau dacă da, ar fi cel mult o excepție. Doar că acum, teoria nu mai este deloc valabilă, dat fiind că tot mai multe obiecte spațiale sunt lansate pe cam aceleași sloturi de orbită în loc să fie distribuite echilibrat în jurul planetei.

Deocamdată, managementul traficului spațial se află marginal sau deloc pe radarul autorităților, deși Administrația Trump a propus ca Ministerul american al Co­mer­țului să-și asume această sarcină și să se coor­doneze și cu alte țări. Greg Wyler, fondatorul OneWeb, o companie de internet prin satelit, a sugerat ca regulile din aviația civilă să fie aplicate și traficului sateliților și altor obiecte plasate pe orbită. Un lucru este însă clar – creșterea numărului lansă­rilor face imposibilă menținerea actualei stări de fapt, mai punctează Abraham.

Odiseea spațială

După o lansare de succes pe 11 mai cu o nouă versiune de navă spațială, Elon Musk spune că va putea face și câte două zboruri spațiale pe zi.

• Succes: Lansarea din mai a fost importantă pentru că a fost un test în privința frecvenței cu care nava poate fi lansată pe orbită și fără să aibă nevoie de service.
• SPACEMAN: Space X lucrează deja la dezvoltarea unui model mai mare de navă, Big Falcon Rocket (BFR), gândită ca un sistem de transport multifuncțional și pentru oameni.

Articol preluat din Bloomberg Businessweek

de Nafeesa Syeed; adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images