Alianța dintre Franța și Italia transformă UE

Pe 25 noiembrie, la Roma, în Palatul Quirinale, sediul președinției italiene, președintele Franței, Emmanuel Macron, și președintele Consiliului de Miniștri al Italiei, Mario Draghi, au semnat un tratat pentru o cooperare extinsă în toate domeniile. A fost inițiativa președintelui francez, inclusiv locul semnării, pe care l-a vrut un omagiu adus președin­telui Republicii Italiene, Sergio Mattarella. Acesta neputând însă semna tratate în numele statului, a făcut numai oficiul de gazdă.

Situat pe cea mai înaltă colină a Romei, Palatul Quirinale este mult mai impozant decât elegantul sediu al prim-ministrului, Palatul Chigi, care înainte de proclamarea republicii găzduia Ministerul Afacerilor Externe.

SCOPURILE PĂRȚILOR. Să revenim la tratatul semnat de Macron și Draghi, care reprezintă o replică franco-italiană a tratatelor de la Elysée și de la Aachen semnate de Franța cu Germania și care stau la baza cuplului franco-german. Scopul noului instrument juridic este, în ceea ce privește Franța, echilibrarea indus­trială și economică în raport cu Germania, iar pentru Italia, urcarea unei trepte în ierarhia puterilor mijlocii cu relevanță europeană și regională.

Tratatul de la Quirinale este și o consecință a Brexitului, a locului lăsat liber de Marea Britanie în Uniunea Europeană. Iată că acest loc liber este ocupat pe de o parte de cuplul franco-german, dar și de Germania și grupul țărilor nordice galvanizate de Olanda și de noul cuplu franco-italian.

Uniunea Europeană începe, astfel, să devină un spațiu al geometriilor variabile, al grupărilor de state și al alianțelor, al unor formate sudate în jurul unor interese industriale comune: cuplul Franța-Germania, cuplul Franța-Italia, grupul din nord din jurul Olandei, Grupul de la Visegrád, Alianța Bate­riilor, Alianța Hidrogenului, țările implicate în pro­iectul SCAF – avionul european al viitorului, în care intră Franța, Germania și Spania –, alianța dintre Franța și Grecia, parteneriatul strategic dintre Franța și Croația.

NOUA ORIENTARE. Prin ponderea celor două su­rori latine, Franța și Italia, noul tratat are capacitatea să orienteze interesele Uniunii Europene în Medite­rana și Sahel. Cu atât mai mult cu cât cea mai mare ame­nin­țare la adresa Uniunii Europene este repre­zentată de presiunea migratorie dinspre sud, accentuată de pră­bușirea unor state precum Libia, Republica Cen­trafricană și Mali și de încălzirea globală.

În plus, spațiul de influență al Uniunii Europene se construiește în Mediterana și în Africa, regiuni ce înseamnă spații de expansiune economică, de re­surse naturale, de tradiții culturale. Chiar efortul prin­cipal al celor două puteri revizioniste de la por­țile Uniunii Europene, Rusia și Turcia, se îndreaptă către aceste regiuni, iar nu spre Ucraina, respectiv Balcani, unde avem de-a face cu aliniamente defensive, în logica de spații-tampon și avanposturi.

De asemenea, această alianță a statelor de pe fața­da sudică a Uniunii Europene este comple­men­tară Statelor Unite ale Americii și demersului acestora de a consolida anumite puncte nodale precum Grecia, având și o valoare de întrebuințare pe spa­țiile de proximitate ale Mediteranei, inclusiv Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu.

Cooperarea franco-italiană are și capacitatea de a deveni forța dominantă în țările balcanice, cel puțin în Balcanii Occidentali. Parteneriatul strategic în­cheiat de Franța cu Croația, chiar cu o zi înainte de vizita lui Macron la Roma, având și o importantă componentă militaro-industrială – dotarea forțelor aeriene croate cu aeronave de vânătoare Rafale, este mai mult decât semnificativ. Vizita în pregătire la Budapesta anunțată de Palatul Élysée ne arată o atenție și spre Grupul de la Visegrád, care caută, de asemenea, o echilibrare a relației cu Germania, care a transformat economiile celor patru state membre în adevărate suburbii manufacturiere.

APĂRAREA, O COPRODUCȚIE FRANCO-ITALIANĂ. Nu în ultimul rând, tratatul dintre Franța și Italia trebuie evaluat și în contextul planurilor de rezi­li­ență și relansare post-COVID și al politicilor de reindus­trializare, al sumelor importante puse la dispo­ziția Italiei. Este foarte probabil ca nucleul pilonului european al apărării să se construiască în jurul ca­pa­ci­tăților franceze și italiene, iar nu în jurul celor ale Franței și Germaniei, două țări care vor dezvolta în continuare o cooperare complexă, dar prea dife­rite pentru a putea evolua într-un cuplu armonios.

Nu trebuie lăsată deoparte nici complementarita­tea culturală franco-italiană, de sorginte latină, care poate cimenta un proiect politic comun, ale cărui reflexe s-ar putea face simțite până la țărmurile Mării Negre.