Actrița Maia Morgenstern ne vorbește, în stilul său unic, despre condiția artistului în timpuri tulburi. „Treaba noastră este să salvăm cultura“

 

După două săptămâni de căutare frenetică a unei ferestre în agenda dumisale, m-am văzut cu Maia Morgenstern (63 de ani) pe Zoom, cel mai practic loc de întâlnire de pe lume de la pan­demie încoace. A urmat un dialog – needitat la transcriere, pentru a-i păstra savoarea și autenticitatea – în care Maia Morgenstern inspiră cum respiră; exclamă și reclamă, aclamă și declamă; imprimă un ritm sacadat mărturisirilor sale strecurate în verbiajul său atât de special și de individual; aglome­rează idei, stări și emoții într-un discurs cu paranteze, acolade și oscilații pe axa amintirilor; amestecă timpi cu timpuri.

Sunt două decenii de la unul dintre interviurile mele prece­dente – și preferate – cu tumultuoasa artistă, dar parcă a fost ieri, când abia începusem să o venerez, pentru rolurile din „Tri­logia antică“ și din „Balanța“: stau la masă la un fast-food din Pantelimon cu marea actriță Maia Morgenstern, aproape că am terminat interviul aferent primei ședințe foto, în care a apă­rut alături de toți cei trei copii, și-mi dau seama că n-am mare lucru despre Monica Bellucci, în filmul „Patimile lui Hristos“. „Vino mâine, pe Kiseleff, când o plimb pe aia mică, mai vor­bim, ne mai împrietenim…“, zice Maia Morgenstern. Uite-ne, apoi, pe bulevard, sporovăind câte-n lună și-n stele, asta când nu ne întrerup oameni care o recunosc.

„Știi că Monica a fost prima și singura care s-a prins că eram însărcinată? E de la ten, și-a dat seama că era foarte luminos… Am implorat-o să nu cumva să-i spună domnului Gibson (Mel Gibson, regizorul filmului «Patimile lui Hristos», n.r.), că mă trimite acasă și rămân fără rol!“, se amuză actrița. Iar Bellucci, ce să facă și ea, a fost discretă.

Maia Morgenstern îmi mai povestește una de la filmări de-mi stă ceasul. I se îmbolnăvise fetița mijlocie și tare ar fi venit de la Roma (în mare, acolo s-au tras „Patimile“) la București, dar se sfia să-l roage pe dom’ regizor. Tot Bellucci a sfătuit-o să apeleze cu încredere, că domnu’ Gibson e înțelegător. Australianul și-a dat acordul, dar Maia i-a spus că mai era o problemă („stau vizavi de Guvern și nu știu dacă pot ajunge acasă, tra­ficul e blocat complet, că ne vizitează președintele american“).

Aici vine poanta uriașă: Mel Gibson s-a oferit să vorbească la Casa Albă, deși e posibil ca nici cei de acolo să nu îi fi putut con­trola pe băieții noștri de pe traseu!

Dar asta a fost ieri. Ce are de spus azi Maia Morgenstern, viu, temperamental, tulburător, în cele ce urmează.

 

„N-am sperat despre mine să am și răbdare!“

NewMoney: Doamnă Morgenstern, la 45 de ani de activitate ne­întreruptă, care v-au transformat într-o legendă a scenei și a ecra­nului, nu doar în România, sunteți artista care ați vrut să fiți?

Maia Morgenstern: Mai mult. Ah, bun! Sunt mai mult. Da, n-am chef de exerciții de modestie. Sunt mai mult decât atât. Sunt un om, sunt intelectual, cred în asta foarte tare, că e un proces continuu, un proces pe cale de desfășurare, în plină evoluție. Am reușit să depășesc ambiții, orgolii, competițiune. Am do­bân­dit pierzând ambițiuni din acestea. Am pierdut ambiții și am câștigat curiozitate și atenție. N-am știut că vreau acest lu­cru. Am dobândit curiozitatea, viziunea câmpului, atenția și capacitatea de a face conexiuni. Și asta cred că îmi face foarte bine, ca om. N-am sperat vreodată despre mine să am și răb­dare.

 

– Când a venit această răbdare?

– Nu s-a terminat procesul ăsta. Oh, nu, nu, nu! Nu mă bănuiți că s-a încheiat acest frumos proces, că nu s-a încheiat. Dar se do­bândește. Da, sufăr de „sindromul Casandra“. Probabil că e o consecință a faptului că știu să fac conexiuni. Pe baza cone­xi­unilor, se instalează, se trag singure niște concluzii. Nu sunt pre­viziuni, sunt concluzii. Și le trag puțin prea repede. Înțelep­ciune încă n-am. Nici nu mai sper, ca să vă spun drept.

Sunt concluzii de care nu țin seama. Concluzii în minutul 2-3, de care mă încăpățânez să nu țin seama. Păi nu în proporție de 100%, dar în proporție de 86,5%. Cam așa stau lucrurile. Acum derapez, mai greșesc, mă dă viața peste cap. Sunt concluzii… sau capacitatea, exercițiul de a face conexiuni.

Nu mi-ascult ins­tinctul în 99% din cazuri. Greșit! Așa nu! E o mare greșeală. Asta e!

„Manierismul e o rătăcire“

– Doamnă, jucați pe bandă, și în Ajun, și de Crăciun. Am să vă în­treb dacă știți pe de rost spectacolele în care apăreți sau, la atât de multe, nu se poate fără agendă?

– Da, bineînțeles că știu. Bineînțeles că învăț, e preocuparea principală. Dar cred eu că n-ai putea să spui o poveste dacă nu știi despre ce e vorba. Pentru a țese povestea, legăturile, per­so­najele, conflictele, deznodămintele. Nu ascund faptul că trag învățătură.

Mă, se poate întâmpla asta: ai un blanc. Să se facă negru în capul tău. În fiecare domeniu se poate să fie momente de negru, de pierdere. E trist, e grav, dar se întâmplă. Am negat lucrurile. Nu cred că e ipocrizie, pur și simplu. Dar, mă rog, ne apărăm și noi cum putem.

Da, învăț! Le știu și mai ales le învăț. Înainte de fiecare spectacol se repetă textul pe intenție. Așa se și învață. Una e să-l înveți acasă, cu toate bunele intenții. Se completează atunci când înveți mișcarea, coregrafia, deplasarea. Acum stăm și pe scaun, dar avem de mers. Expresia ridicării, te ridici în picioare, este expresia unei reacții față de un anumit stimul, situație, in­­formație, ceva. Te ridici în picioare, sigur, poate că nu știi acum de ce te ridici în picioare. Motivează, căptușește și atunci ai să înveți mai repede, mai bine, mai profund, contextul, subtextul.

 

– Dar spuneți-mi, vă rog, în afară de o experiență, evident, cu to­tul respectabilă, ce vă ajută să evitați manierismul în interpretare? Pentru că un număr mare de spectacole poate duce la o lipsă de naturalețe, așa-i?, la o afectare.

– Manierismul poate să însemne – sau cel puțin pentru mine înseamnă și, subliniez – și a interpreta, a livra aceeași inter­pretare, aceeași miorlăială, aceeași lătrătură în toate spectacolele, în toate rolurile, în toate abordările.

 

– Și cum evitați asta?

– Greu. Cum greu?! Greu, pentru că instinctul de conservare, teama, comoditatea te pot duce, conduce, pe căi cunoscute. Dru­mul cel mai scurt e ăla știut. Am auzit, am auzit de proverbul ăsta! Atunci e de ales drumul cel mai scurt sau mi-aș oferi ambiția mea, deși nu întotdeauna încununată cu succes. Aș căuta, aș căuta cărări nebănuite, deși mi-e frică. Se poate în­tâmpla să te rătăcești, se poate întâmpla să derapezi pe o că­rare necunoscută, nimeni nu poate garanta…

 

– Și după 45 de ani pe scenă vă mai rătăciți?!

– Da, sigur, manierismul, despre care tocmai pomeneați, e o ră­tăcire. Aș vrea să evit și această rătăcire. Pe de altă parte, o abor­dare nouă, o abordare neașteptată, să fie ceva ce nu s-a mai văzut, nu e întotdeauna garanția calității. Și ăsta poate să fie un clișeu, un loc comun (fredonează, n.r.), cevaaaa ce n-a văzut Pa-ri-suuul…

 

– Dacă ar fi să alegeți un singur spectacol dintre cele pe care le ju­cați în această stagiune, care ar fi acela și de ce?

– Ei, da!? Dacă ar fi să aleg un singur… ce este asta? „Sophie’s Choice“ („Alegerea Sofiei“, roman de William Styron, ulterior ecranizat, în care eroina trebuie să îl aleagă pe unul dintre copiii săi, n.r.)? Dacă ar fi să aleg unul singur dintre toți aceștia trei?! Așa-i de greu! Că mă arde, că mă costă, că mi-e drag.

Vorbesc despre un spectacol pe care nu îl joc acum, pe care nu l-am mai jucat de mult: „Dama cu camelii“. Un spectacol, un proiect, realizat de domnul Răzvan Mazilu. Uuuuu, acum 30 de ani! Ca 100 de ani! Nimeni n-a crezut în teatrul-dans pe vremea aceea. „Mă, nu! Nu la noi!“ Nici eu nu știam cu ce… Adică, cum să fac?! Să fac și așa (gesticulează amplu, n.r.)?! Că e mult, că e nefiresc, că e neadevărat.

Noi eram foarte, extrem de fragili, de năuci, de vulnerabili. Probabil că asta făceam, cre­deam că inventăm apa caldă, încercam tot felul de chestii. Habar n-am dacă erau triumfale sau nu. Și drumul ăsta a fost cel puțin foarte interesant! Cel puțin foarte interesant! Cărarea asta nebătută… Între timp s-au făcut, se fac toooot felul de multe alte lucruri și toate interesante. Noi am călătorit pe strada asta.

Apoi aș vorbi cu aceeași sete, pasiune, despre „Astă-seară: Lola Blau“, spectacol pe care l-am jucat 25 de ani. Acum nu-l mai joc. În limba idiș și cântece în limba germană, un text de Georg Kreisler, un spectacol, o piesă, un musical de Georg Kreis­ler. N-am mai jucat pentru că… din mai multe motive. Unul dintre ele… s-au stins. S-au stins toți pianiștii, maeștrii cu care lucram, jucam, munceam. S-au stins unul după altul, din­tr-un motiv sau altul. La un moment dat n-am mai putut…

Azi e o săptămână? (interviul a avut loc pe 24 noiembrie, n.r.). Sau poate să fie două săptămâni. Sunt două săptămâni de când a venit la București comisia proiectului Phōnē (un proiect care salvgardează și promovează diversitatea culturală și lingvistică din Europa, prima colaborare majoră dintre teatre în limbile minorităților, n.r.), proiect din care teatrul nostru (Teatrul Evre­iesc de Stat, n.r.) face parte și a câștigat locuri. Am devenit, suntem eligibili, am fost aleși, am trimis toată documentația și documentarea.

Un proiect european aparte, zece instituții, en­tități de spectacole, un proiect care are ca motto, și titlu, și țel, și menire, și misiune, și cum vreți să-i spuneți, „Giving Minority Languages a Voice“, care dă voce minorităților, culturilor amenințate cu dispariția, dintr-un motiv sau altul. Teatrul nostru a pregătit un spectacol – evident, că doar n-a pregătit cozonaci! – în limba idiș, un text original, s-a lucrat, s-a studiat, s-a învățat.

Însă un eveniment nedorit, din fericire terminat cu bine, starea de sănătate a unui coleg, un rol principal mascu­lin, scurt pe doi, nu s-a putut juca spectacolul din motive obiective, pe care nu o să le discutăm noi acum. Comisia, aici, planificată, că nu merge ca la cafea, „hai să ne vedem mâine în Centrul Vechi“…

Bun, o să întrebați de ce am menționat mottoul și misiunea și ce treabă are proiectul ăsta european, ce face el? Faptul că am studiat și știm, și ne aflăm în această poziție, în această mi­siune, că treaba noastră este să salvăm cultura, identitatea unei culturi, a unei limbi – idiș –, am propus că aș putea sus­ține o probă, o demonstrație. Este expresia faptului că ne ocu­păm zi de zi de lucrul ăsta. Aș putea jumătate de oră, patruzeci de minute să ciripesc, să susțin acest demers la nivel teoretic și interpretat…

Au revenit, au revenit toate în mintea mea. Evi­dent, fără cântece, fără muzică. Pentru că a fost un spectacol, a fost o prezentare a teatrului, nu știu, a limbii idiș, de asta sunt foarte mândră. De asta am vorbit.

„Poate că se coace timpul șarlataniilor“

– Doamnă, ziceți așa, și mi-a mers la suflet retorica dumnea­voastră: „Dacă mă uit în urmă, tare nu m-aș mai certa, tare nu m-aș mai ambiționa pentru prostii, tare nu m-aș mai înnegura pentru fleacuri, tare aș exersa mai mult și mai din plin și solar simțul umorului“. Ne puteți da un exemplu de situație critică pe care ați depășit-o cu umor?

– Una? O sută! Am alunecat pe scenă. Tocmai vă vorbeam că am alunecat pe scenă. Dar ce să facem și ce să mai facem? Acum avem și un menisc rupt, avem și o vârstă și nu știu ce… Cu umor, am transformat-o într-un document de zvârcolire. Zvârcolire era, de pasiune interioară, de gând… A fost, așa, un accident. După aia, aveam și pretenția să mă și creadă cineva: „Ei, așa a fost lucrat, gândit!“. M-a apucat, nu ironia, autoironia. M-am tăvălit și m-am rostogolit și am făcut o coregrafie în­treagă și nimeni n-a observat. Da, nimeni n-a observat, că n-o să ne victimizăm.

E sigur că m-a umflat râsul pe mine de mine și am râs cu colegii și gata.

 

– Jurnalismul a fost definit și ca literatură făcută în mare grabă. Aveți nostalgia presei tradiționale, tipărite, în care îi cunoșteați pe toți cei care scriau despre dumneavoastră, nu ca în social me­dia? De presupus că se pricepeau un pic la teatru și la filme, astăzi scrie oricine…

– Eu nu am nicio problemă. Unu, nu-i cunoșteam pe toți. Doi, astăzi, ca și ieri, sunt niște realități, pur și simplu, neobservate. Mă gândesc mult – și mă preocupă, și mă frământ – la basmul cu hainele cele noi ale împăratului. Poate că e nevoie de un co­pil care să spună că împăratul e gol, poate că nu. Poate că pur și simplu se coace timpul șarlataniilor și atunci oamenii sunt dispuși să și vadă lucrul ăsta. Dar pentru asta trebuie timp. E în regulă. Dar și jucăm pentru toată lumea, pentru oricine.

Ori­cine își cumpără un bilet – da, putem să nu fim de acord, eu nu sunt de acord cu toată lumea, și în familie mă cert cu ai mei – are dreptul să aibă o părere. Mi-am cumpărat o înghețată, am voie să îmi placă sau să nu. Și dacă nu am cumpărat-o, zic, îmi place foarte tare. Laptele bătut, acru, sana, chefir, nu știu ce. Dacă simt că e rău, l-am scuipat. L-am scuipat! Nu-l consum numai pentru că l-am plătit. Dar nu-i nicio nenorocire în viața mea.

Am înghițit suficiente lucruri care mi-au făcut rău. La nivel fizic, emoțional, nu știu ce, una-alta. Și aici mai avem de lucrat. Nu port pantofi mai mici și mai tari, „lasă, că o să se lase într-o zi“. Până atunci am să mor. Îi zvârl din picioare!

 

– Sunteți în distribuția filmului „Patimile lui Hristos 2“, programat să apară anul viitor, de Paște…

– Vă rog să mă înțelegeți, vă rog, vă rog – altă dată! Mi-a fost greu cu controversa. Controversa și scandalul ce au însoțit „The Passion of Christ“… Și ce scandal, și ce țipete, și ce agresivitate! Am fost agresată fizic, zgâriată, scuipată…

„M-am apropiat de oameni de care mă despărțeau prăpăstii“

– Atunci – stați un pic, să omit niște întrebări – ce v-a adus bun anul 2024, atât în plan profesional, cât și personal?

– M-am apropiat de oameni de care mă despărțeau prăpăstii. Dintr-un motiv sau altul. Întemeiat sau neîntemeiat. Pur și simplu, am avut niște bucurii și niște surprize și am putut să pro­bez solidaritate. E magic! Și am învățat să iau oamenii așa cum sunt. Da’ asta-i greu, nu s-a terminat procesul. Așa cum sunt. Să prețuiești ce e frumos, bun și nobil și ce e rău să dai la o parte. Iar din punct de vedere personal, comunicarea cu copiii mei a cunoscut o altă treaptă. Ne putem comunica părerile, gândurile, putem argumenta…

În primul rând, eu nu puteam. Nu puteam, din ambiție, din încăpățânare, din tot felul de motive. Că nu știam înțelege, mi-era sufletul greu, pe multe, multe teme. Nu puteam! Am început să putem. Divergențele, disensiunile, gusturile, preferințele, tot felul, ne/mă împiedicau…

 

„Sunt pierdută de jale, de îngrijorare“

– Să abordăm un subiect destul de cald: ați anunțat că ați demi­sionat de la conducerea Teatrului Evreiesc de Stat…

– Da!

 

– După ce o ștangă a căzut în capul unei actrițe, în timpul unui spectacol.

– Nu, nu din cauza asta! Decizia mea e luată de acum opt-nouă zile, documentele au fost depuse. Nu fac parte din categoria aceea de oameni care așteaptă să fie smulși de pe scara vago­nului – „nu plecați, nu ne lăsați!“. Nu!

Este o hotărâre, este o de­cizie unilaterală, asta-i treaba. A avut loc un accident trist…

 

– Foarte multă lume, pe Facebook, în discuții în care ați intervenit și dumneavoastră, a legat cele două episoade.

– Discuțiile de pe Facebook nu totdeauna sunt foarte înțelepte, nu totdeauna ne duc către înțelegerea corectă a evenimentelor și, nu de puține ori, sunt praf în ochi și petarde de fum. Vorbim de evenimentul tragic.

Ca mamă, mă doare! Fiica mea, Cabiria – nu știu dacă vrea să se vorbească despre ea sau nu, „da’ de ce vrei să vorbești tu despre mine, vorbesc eu despre mine!“ – joacă în acea pro­ducție. Dacă nu din alt motiv, mi-a sărit inima! Cum mi-a sărit la Colectiv inima – știam că fiica mea e acasă…  da’ na, adolescen­tul peste 18 ani, da, e dreptul unui adolescent să meargă în club. Știam, când a venit ziua aia, am avut același sen­timent, Dumnezeule! Mi-a ieșit inima din piept!

Era fiica mea și n-aveam nicio treabă, nici cu un Colectiv… O știam, o au­zeam sforăind ușor și, în același timp, se numește empatie, cred, sau nu știu ce titlu modern are acest sentiment. Tresare inima! Ar fi putut fi copilul… este! Participă la acest show!

Oh, cum să nu empatizez? Cum să nu mă doară sufletul?! Tot felul de accidente pe care le-am trecut eu sub tăcere, în ceea ce mă pri­vește, că-i bine, că e rău, nu știu, habar n-am și nu discutăm asta. Dar îmi închipui că era fiica mea și aici îmi pierd mințile. Aici… sunt pierdută. Sunt pierdută de jale, de îngrijorare, așa cum m-am exprimat. Mai bine decât am exprimat-o-n scris, pentru că eu scriu.

De-aia eram eu copil imposibil, pentru că mă punea tata să scriu și nu puteam. Să scriu că eram nemulțumită, că aș mai fi adăugat ceva și făceam din alea, acolade. „Nu, scrie încă o dată!“ „Nu mai vreau să scriu încă o dată!“ Acum, cu device-u­rile astea moderne, putem să adăugăm. De asta nu voiam să scriu compuneri în copilărie. Nu voiam să scriu compuneri pentru că-mi venea o idee și îmi mai venea una și voiam să șterg, și făceam și greșeli de ortografie. Noroc cu colegii azi, că-mi atrag atenția. Autocorrectul, ne-autocorrectul… Mă trezesc cu „m liniuță ai“, când eu vreau să zic „mai vino seara pe la noi, Ioneleee, dragă!“.

 

„Antisemitismul, rasismul, xenofobia pot lua multe forme“

– Doamnă, la Amsterdam, după un meci de fotbal desfășurat recent, s-a vorbit despre pogrom. Ca o persoană care a fost vic­tima unor amenințări înfiorătoare, credeți că evreii din Europa de azi ar trebui să-și ascundă identitatea etnică?

– Nu. Cred că nu. E un subiect dureros. Suntem în alt moment, în altă etapă istorică… Am întârziat la interviul ăsta, pentru că am fost la Piatra-Neamț, am fost la Bacău. Și mi-s obosită, așa, și de pe drum. Am anticipat, deși am avut și la Piatra-Neamț o gală, deși am venit de la Iași, unde am jucat pentru Ateneul Na­țional Tătărași, cu domnul Marius Manole, un spectacol, „Fluturi, fluturi“.

Când am ajuns la Piatra-Neamț, a fost o gală Mifne. Ce înseamnă terapia? Ce înseamnă atenția pentru spectrul autist infantil? Foarte tulburată am fost. Ce înseamnă grija și încercarea, să ne scuturăm de nepăsare. Poate, prin metode, și doctorii ar trebui să ne spună… Cercetarea aceasta perma­nentă, a nu ascunde sub preș. Dimpotrivă, de a încerca me­tode, terapii. Apoi am fugit, dar de ce vă povestesc eu asta?!

 

– Vă rog!

– Am fost impresionată de acest demers, apoi am fugit. Am zburat la Bacău, deși orele erau înaintate, pentru că a avut loc un eveniment foarte frumos, se numește „Bereshit“ – „Înce­put“,  un titlu atât de sugestiv, de simbolic, unde am cântat muzică evreiască, muzică klezmer, cântece pe care le-am crezut uitate.

Le învățăm și ce am uitat ne readucem noi aminte. Și, ce nu știm, învățăm de la înaintașii noștri. Un eveniment organizat de Federația Comunităților Evreiești din România, sub preșe­dinția domnului Silviu Vexler, căruia am atâtea lucruri pentru care să-i mulțumesc. Îi sunt recunoscătoare pentru ce a făcut pentru comunitatea noastră, pentru identitatea noastră, pentru demnitatea noastră, pentru recunoașterea locului și a demnității noastre, pentru a repara atât cât se mai poate re­para din rănile și cicatricile supraviețuitorilor Holocaustului.

Și – cum spune atât de frumos un spectacol pe care-l jucăm la Teatrul Evreiesc de Stat, unde sunt actriță, oi mai fi, de niște 40 de ani și plus, și mult, 40, de la 18 ani până la 63, vreo 45 de ani – supraviețuitorii supraviețuitorilor. Eu sunt o supravie­țui­toare a unor supraviețuitori ai Holocaustului, purtând cicatrici ale unor răni pe care nu le-am primit direct și totuși amintirile, traumele, durerile, strigătele – pentru mine, copilă adolescentă, absolut de neînțeles – ale părinților mei, ale tatălui meu, amintirea bunicului meu Aaron Morgenstern, cenușă la Auschwitz, să ne ascundem identitatea… Nu!

O, știu eu, antisemitismul, ra­sismul, xenofobia pot lua multe forme, se pot manifesta inclusiv prin boicotarea subtilă a activității Teatrului Evreiesc, și prin asta se poate. „Nu mai vrem idiș! Nu ne mai place idiș. Pentru ce jucăm noi idiș?“ Uite, de asta, pentru că suntem la Teatrul Evreiesc! Mă rog…

 

– Vă mulțumesc mult. Mă tem că expiră timpul de interviu…

– Cu toată dragostea. A zburat timpul nostru…

FOTO: Podcastul „E vremea mea“